Copilul gladiator

                                                                        
     
   Era un copil care vroia să fie un gladiaator

un vis

    Vladimir, un fluture frumos de vară, era cel mai mic dintre toţi fraţii săi. Cel mai mic şi cel mai ascultător. Pentru nimic în lume n-ar fi ieşit din cuvântul părinţilor săi.
    Numai că într-o zi, prins în jocul alert al fraţilor săi, a uitat de sfatul părinţilor. Şi din floare în floare, din salt în salt, cu toţii s-au depărtat de poieniţa în care se afla casa lor. Brusc Vladimir s-a oprit din joacă şi a strigat la fraţii săi:
           - Hei, ne-am depărtat prea mult de casă. Să ne întoarcem! 
    Dar fraţii mai mari i-au răspuns cu hohote de rîs:
           - Dar ce fricos eşti, frate! Fii liniştit! Nu se va întâmpla nimic. Mama şi tata nici nu vor afla! Şi jocul a continuat şi mai alert. Pe Vladimir îl încercau sentimente confuze: "Cum să n-o asculte el pe mama? Dar cum să părăsească joaca? Vor râde o săptămână de el fraţii mai mari!!" Şi frământat de astfel de gânduri nici nu a observat norii grei ce se apropiau ameninţător. Cei mai mari nici atât. Ei erau prea ocupaţi cu jocul de-a prinselea.
    Pe neaşteptate un fulger lovi în câmpie. Şi picături mari de apă începură să cadă grele pe iarbă. Vântul se înteţi brusc şi începu să-şi facă de cap prin câmpie.
   Pentru fluturi era prea târziu. Să se intoarcă acasă? Drumul era prea lung. Să se adăpostească prin crengile vreunui copac? Dar în jur nu se zărea niciunul. Să lupte cu vântul? Dar vântul era mult mai puternic decât aripile lor colorate.
    Mânaţi toţi de-un gând salvator încercară să se ascundă în iarba deasă a câmpiei. Poate totuşi există salvare.
    Ochii lui Vladimir erau umezi. De frică sau de ploaie. Furtuna şi ploaia au trecut greu. Când totul s-a liniştit în jur, Vladimir s-a ridicat din iarbă cu aripile ude şi uşor rănite. A început să-şi strige fraţii. Încet la început. Apoi mai tare. Tare. Şi mai tare. Din iarbă nu a venit niciun răspuns. Speriat a zburat înapoi spre casă. Plângea. Aripile ude îl dureau. Dar mama sigur îi aştepta acasă.
    De departe a zarit-o cum îi căuta cu disperare. Şi inima a început să-i bată mai tare. Trebuia să ajungă mai repede la ea. Să-i spună ce s-a întâmplat. Şi mânat de acest gând a bătut mai tare din aripioare. Când a ajuns lângă ea, nu a reuşit decât să-i spună cu un glas slab:
          - Mamă, îmi pare rău!...
    Şi dintr-o dată ochii i s-a deschis. Era iar dimineaţă.